Cel care a detronat teoria
determinismului genetic este dr. Bruce Lipton,specialist în biologie
celulară, cercetător, profesor de anatomie şi biologie celulară, histologie şi embriologie
în cadrul Facultaţilor de Medicină ale Universităţilor Wisconsin, St. George,
Stanford, Pen State.Acesta a pus bazele cercetării şi studierii unei noi
ştiinţe, numită Epigenetică, care explică legătura dintre gene şi
mediul înconjurător. Aşadar, controlul epigenetic se referă
la controlul de dincolo de gene, acesta înseamnând o adevărată
revoluţie în ştiinţă.Deşi termenul “epigenetică” (prefixul „epi-” înseamnând
„deasupra”) a fost introdus de profesorul Conrad Waddington, în 1942,
pentru a explica relaţiile dintre mediu şi genom, noua paradigmă promovată de
Bruce Lipton încă din anii ’80 a produs controverse în lumea ştiinţifică.Prin
rezultatele cercetărilor sale în domeniul biologiei celulare acesta a lansat
câteva întrebări, menite a determina ieşirea din tiparele de gândire ce ne
induc ideea că suntem produsul unei predeterminări genetice, care ne face să
putem fi doar ceea ce suntem constrânşi să fim.
În limbajul vechii paradigme, a
determinismului genetic, dialogul propus de dr. Lipton ar suna astfel:
„Tu eşti cel care a selectat genele
cu care te-ai născut?” Veţi spune: „Nu, doar s-a nimerit să fie; datorită mamei
şi tatălui, genele au venit împreună şi au făcut din mine cel care sunt”.
Atunci am întrebat: „Dacă nu-ţi place acest tipar şi lucrurile pe care le-ai
moştenit, le poţi schimba?”. Răspunsul este: „Nu, nu le pot schimba” (Lipton, 2008).
Cu alte cuvinte, fără să fim în
prealabil “consultaţi” de către Univers şi / sau de părinţii care ne concep,
devenim un soi de condamnaţi, moştenind şi caracteristici ale părinţilor pe
care le putem detesta sau care ne fac să suferim / să murim, fără să putem
soluţiona conştient şi voluntar aceste situaţii, în beneficiul nostru.
În acest context, următoarea
întrebare care se pune este: Cât de responsabili sau de liberi suntem ca
fiinţe umane, din moment ce suntem determinaţi să devenim ceea ce suntem?!
Epigenetica este noua ştiinţă, care ne spune: dacă
schimbi modul în care percepi şi experimentezi viaţa, dacă îţi schimbi
credinţele, emoţiile şi atitudinile, atunci îţi schimbi conformaţia genetică.
De ce e importantă
această nouă teorie?
Noua paradigmă spune că: “Tu eşti stăpânul, deoarece
îţi poţi schimba conformaţia genetică prin schimbarea credinţelor, a stilului
de viaţă, a emoţiilor. Este în acelaşi timp modul prin care îţi poţi crea boli
şi modul prin care te poţi vindeca, totul fiind legat de percepţiile şi
credinţele tale (Lipton, 2008).
Printre
susţinătorii noii paradigme epigenetice se află şi cercetători români, printre
care îi amintim pe dr. Leon Zăgrean – cel care a iniţiat domeniul
neuroştiinţelor în România, şi dr. Adrian Restian – ambii predând la
Universitatea de Medicina şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti.Într-unul
dintre articolele sale, Adrian Restian specifică foarte clar faptul că:
Deşi toate celulele din organismul uman provin din
aceeaşi celulă-ou şi au acelaşi potenţial genetic, genetica nu poate explica –
de exemplu – de ce o celulă activează o anumită parte din informaţia genetică,
devenind neuron, iar altă celulă activează altă informaţie genetică, devenind
celulă musculară.
Genetica nu poate explica de ce doi gemeni
monozigoţi nu sunt absolut identici. De asemenea, ea nu poate explica de ce
unii indivizi care au o anumită predispoziţie genetică fac boala respectivă,
iar alţii nu (Restian, 2010).Din aceste motive, pentru a explica aceste
probleme, unii cercetători au avut curajul să caute răspunsul în altă parte, şi
anume, în epigenetică.Prin vechea paradigmă a determinismului genetic noi am
fost îndrumaţi să credem că genele determină caracterul vieţilor noastre, ceea
ce este un mit. Noua paradigmă epigenetică
revelează, în mod surprinzător, cum modul nostru de a ne trăi viaţa este
cel care controlează genele noastre. Noi suntem, de fapt, stăpânii genomului
nostru, mai degrabă decât a fi victime ale eredităţii.
Cine
sau ce anume controlează genele?
La această întrebare, Bruce Lipton a răspuns foarte
tranşant: MINTEA noastră, prin intermediul CREIERULUI – care este o “adevărată
interfaţă între genom şi mediu” (Zăgrean, 2012).
“Creierul este singurul organ care nu este construit
doar sub influenţa informaţiei genetice, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în
cazul inimii sau al ficatului. Creierul este singurul organ în care informaţia
genetică se întâlneşte cu informaţia primită din mediu, singurul organ care se
structurează şi se restructurează neîncetat sub influenţa informaţiei primite
din mediu (Restian, 1981).
Astfel, conform cercetărilor actuale din
neuroştiinţe (Dispenza, 2007; Newberg & Waldman, 2008; Zăgrean, 2012; Amen,
2012 ş.a.), copiilor le sunt implementate diverse programe mentale în perioada
de vârstă 0-7 ani (unii autori se referă chiar şi la perioada embrionară),
conform credinţelor culturale şi sociale din care fac parte, inclusiv cele
aparţinând familiei în care cresc. Aceste programe sunt înregistrate în
subconştientul copiilor şi, în majoritatea cazurilor, vor fi rulate automat
de-a lungul întregii vieţi, pentru că devin fundalul pe care se construiesc ca
persoane.În mod automat, după vârsta de 7 ani, personalitatea şi experienţele
de viaţă ale individului au la bază ceea ce a crezut din ce i-au spus adulţii
cu care a interacţionat, ceea ce a acceptat ca fiind adevăr despre el însuşi în
perioada copilăriei mici. Limbajul cu care li se adresează parinţii şi
educatorii va deveni limbajul lor interior.De exemplu, dacă li s-a zis mereu
copiilor că nu sunt niciodată cuminţi sau că fac numai greşeli, indirect şi
involuntar li se transmite că: “nu eşti suficient de bun”, “nu meriţi să fii
iubit” ş.a.Deoarece “copiii gândesc exclusiv pe baza emoţiilor” simţite
(Dispenza, 2012), aceştia vor rămâne cu programarea inconştientă că “merită să
fie pedepsiţi” şi “nu merită nimic bun în viaţă”. Devenind fideli acestor
credinţe false, preluate inconştient de la adulţi, ei se vor autosabota
permanent, datorită rulării de gânduri autodistructive, permiţându-le adesea şi
celorlalţi să-i agreseze afectiv, psihic şi chiar fizic, tocmai pentru a-şi
confirma la nivel inconştient acele programe mentale, interiorizate anterior.De
aceea, mai târziu, ca adulţi, vor afirma: “Aşa sunt eu!”; “Acesta este
caracterul meu!”; “Aceasta este personalitatea mea!”, ceea ce este fals.Dacă
percepţiile noastre primare referitoare la viaţă au fost programate prin
intermediul interacţiunii / comunicării cu adulţii în timpul copilăriei, este
de la sine înţeles ce rol important le revine părinţilor şi educatorilor în
această ecuaţie existenţială.Părinţii nu mai sunt responsabili de zestrea
genetică pe care i-o transmit copilului, ci doar de conştientizarea
percepţiilor şi credinţelor pe care le transmit copilului sub formă de programe
mentale, de mediul socio-cultural în care îl cresc şi-l educă pe copil, iar
pericolul constă tocmai în faptul că, de cele mai multe ori, adulţii nu sunt
conştienţi, minimalizează sau ignoră aceste aspecte deosebit de importante
pentru sănătatea fizică şi psihică a viitorului adult.
Surse de informare:
Adrian Restian, 2010, Epigenetica, în “Practica medicală” – vol. V, nr. 4(20), Bucureşti.
Bruce Lipton, 2008, Biologia credinţei, Ed. For You, Bucureşti.
Bruce Lipton, 2011, The Biology of Perception – DVD
Joe Dispenza, Antrenează-ţi creierul, 2012, Ed. Curtea Veche, Bucuresti.