Epigenetica, stiinta care ne ajuta sa devenim responsabili de viata noastra



Cel care a detronat teoria determinismului genetic este dr. Bruce Lipton,specialist în biologie celulară, cercetător, profesor de anatomie şi biologie celulară, histologie şi embriologie în cadrul Facultaţilor de Medicină ale Universităţilor Wisconsin, St. George, Stanford, Pen State.Acesta a pus bazele cercetării şi studierii unei noi ştiinţe, numită Epigenetică, care explică legătura dintre gene şi mediul înconjurător.  Aşadar, controlul epigenetic se referă la controlul de dincolo de gene, acesta înseamnând o adevărată revoluţie în ştiinţă.Deşi termenul “epigenetică” (prefixul „epi-” înseamnând „deasupra”) a fost introdus de profesorul Conrad Waddington, în 1942, pentru a explica relaţiile dintre mediu şi genom, noua paradigmă promovată de Bruce Lipton încă din anii ’80 a produs controverse în lumea ştiinţifică.Prin rezultatele cercetărilor sale în domeniul biologiei celulare acesta a lansat câteva întrebări, menite a determina ieşirea din tiparele de gândire ce ne induc ideea că suntem produsul unei predeterminări genetice, care ne face să putem fi doar ceea ce suntem constrânşi să fim.
În limbajul vechii paradigme, a determinismului genetic, dialogul propus de dr. Lipton ar suna astfel:
„Tu eşti cel care a selectat genele cu care te-ai născut?” Veţi spune: „Nu, doar s-a nimerit să fie; datorită mamei şi tatălui, genele au venit împreună şi au făcut din mine cel care sunt”. Atunci am întrebat: „Dacă nu-ţi place acest tipar şi lucrurile pe care le-ai moştenit, le poţi schimba?”. Răspunsul este: „Nu, nu le pot schimba” (Lipton, 2008).
Cu alte cuvinte, fără să fim în prealabil “consultaţi” de către Univers şi / sau de părinţii care ne concep, devenim un soi de condamnaţi, moştenind şi caracteristici ale părinţilor pe care le putem detesta sau care ne fac să suferim / să murim, fără să putem soluţiona conştient şi voluntar aceste situaţii, în beneficiul nostru.
În acest context, următoarea întrebare care se pune este: Cât de responsabili sau de liberi suntem ca fiinţe umane, din moment ce suntem determinaţi să devenim ceea ce suntem?!
 Epigenetica este noua ştiinţă, care ne spune: dacă schimbi modul în care percepi şi experimentezi viaţa, dacă îţi schimbi credinţele, emoţiile şi atitudinile, atunci îţi schimbi conformaţia genetică.

De ce e importantă această nouă teorie?
Noua paradigmă spune că: “Tu eşti stăpânul, deoarece îţi poţi schimba conformaţia genetică prin schimbarea credinţelor, a stilului de viaţă, a emoţiilor. Este în acelaşi timp modul prin care îţi poţi crea boli şi modul prin care te poţi vindeca, totul fiind legat de percepţiile şi credinţele tale (Lipton, 2008).

 Printre susţinătorii noii paradigme epigenetice se află şi cercetători români, printre care îi amintim pe dr. Leon Zăgrean – cel care a iniţiat domeniul neuroştiinţelor în România, şi dr. Adrian Restian – ambii predând la Universitatea de Medicina şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti.Într-unul dintre articolele sale, Adrian Restian specifică foarte clar faptul că:
Deşi toate celulele din organismul uman provin din aceeaşi celulă-ou şi au acelaşi potenţial genetic, genetica nu poate explica – de exemplu – de ce o celulă activează o anumită parte din informaţia genetică, devenind neuron, iar altă celulă activează altă informaţie genetică, devenind celulă musculară.
Genetica nu poate explica de ce doi gemeni monozigoţi nu sunt absolut identici. De asemenea, ea nu poate explica de ce unii indivizi care au o anumită predispoziţie genetică fac boala respectivă, iar alţii nu (Restian, 2010).Din aceste motive, pentru a explica aceste probleme, unii cercetători au avut curajul să caute răspunsul în altă parte, şi anume, în epigenetică.Prin vechea paradigmă a determinismului genetic noi am fost îndrumaţi să credem că genele determină caracterul vieţilor noastre, ceea ce este un mit. Noua paradigmă epigenetică  revelează, în mod surprinzător, cum modul nostru de a ne trăi viaţa este cel care controlează genele noastre. Noi suntem, de fapt, stăpânii genomului nostru, mai degrabă decât a fi victime ale eredităţii.

Cine sau ce anume controlează genele?

La această întrebare, Bruce Lipton a răspuns foarte tranşant: MINTEA noastră, prin intermediul CREIERULUI – care este o “adevărată interfaţă între genom şi mediu” (Zăgrean, 2012).

“Creierul este singurul organ care nu este construit doar sub influenţa informaţiei genetice, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul inimii sau al ficatului. Creierul este singurul organ în care informaţia genetică se întâlneşte cu informaţia primită din mediu, singurul organ care se structurează şi se restructurează neîncetat sub influenţa informaţiei primite din mediu (Restian, 1981).

Astfel, conform cercetărilor actuale din neuroştiinţe (Dispenza, 2007; Newberg & Waldman, 2008; Zăgrean, 2012; Amen, 2012 ş.a.), copiilor le sunt implementate diverse programe mentale în perioada de vârstă 0-7 ani (unii autori se referă chiar şi la perioada embrionară), conform credinţelor culturale şi sociale din care fac parte, inclusiv cele aparţinând familiei în care cresc. Aceste programe sunt înregistrate în subconştientul copiilor şi, în majoritatea cazurilor, vor fi rulate automat de-a lungul întregii vieţi, pentru că devin fundalul pe care se construiesc ca persoane.În mod automat, după vârsta de 7 ani, personalitatea şi experienţele de viaţă ale individului au la bază ceea ce a crezut din ce i-au spus adulţii cu care a interacţionat, ceea ce a acceptat ca fiind adevăr despre el însuşi în perioada copilăriei mici. Limbajul cu care li se adresează parinţii şi educatorii va deveni limbajul lor interior.De exemplu, dacă li s-a zis mereu copiilor că nu sunt niciodată cuminţi sau că fac numai greşeli, indirect şi involuntar li se transmite că: “nu eşti suficient de bun”, “nu meriţi să fii iubit” ş.a.Deoarece “copiii gândesc exclusiv pe baza emoţiilor” simţite (Dispenza, 2012), aceştia vor rămâne cu programarea inconştientă că “merită să fie pedepsiţi” şi “nu merită nimic bun în viaţă”. Devenind fideli acestor credinţe false, preluate inconştient de la adulţi, ei se vor autosabota permanent, datorită rulării de gânduri autodistructive, permiţându-le adesea şi celorlalţi să-i agreseze afectiv, psihic şi chiar fizic, tocmai pentru a-şi confirma la nivel inconştient acele programe mentale, interiorizate anterior.De aceea, mai târziu, ca adulţi, vor afirma: “Aşa sunt eu!”; “Acesta este caracterul meu!”; “Aceasta este personalitatea mea!”, ceea ce este fals.Dacă percepţiile noastre primare referitoare la viaţă au fost programate prin intermediul interacţiunii / comunicării cu adulţii în timpul copilăriei, este de la sine înţeles ce rol important le revine părinţilor şi educatorilor în această ecuaţie existenţială.Părinţii nu mai sunt responsabili de zestrea genetică pe care i-o transmit copilului, ci doar de conştientizarea percepţiilor şi credinţelor pe care le transmit copilului sub formă de programe mentale, de mediul socio-cultural în care îl cresc şi-l educă pe copil, iar pericolul constă tocmai în faptul că, de cele mai multe ori, adulţii nu sunt conştienţi, minimalizează sau ignoră aceste aspecte deosebit de importante pentru sănătatea fizică şi psihică a viitorului adult.

Surse de informare:
Adrian Restian, 2010, Epigenetica, în “Practica medicală” – vol. V, nr. 4(20), Bucureşti.
Bruce Lipton, 2008, Biologia credinţei, Ed. For You, Bucureşti.
Bruce Lipton, 2011, The Biology of Perception – DVD
Joe Dispenza, Antrenează-ţi creierul, 2012, Ed. Curtea Veche, Bucuresti.