Oamenii citiţi spun despre câini că, animalele acestea cu ochii blânzi şi inima de aur, ataşate de stăpânii lor până la sacrificiu, simt ca şi alte animale, cu mult timp înainte, marile fenomene ce se vor întâmpla în natură. Unii câini, datorită acestui simţ, au salvat sate şi oraşe întregi din apropierea vulcanilor, începând să latre şi să se agite atunci când au simţit că vulcanii sunt gata să erupă.
Despre un asemenea câine am să încerc să vă povestesc acum.
Toţi îi spuneau Ursul, pentru că era un câine mare, lăţos, ager la minte şi neobosit.
Când stăpânul lui se ducea seara la culcare, îl striga, îi arunca o bucată de mămăligă umplută cu caş şi îi zicea:
― Ursule, eu mă duc să mă culc. Să ai grijă de turmă până mă scol!
Şi Ursu, uitându-se în ochii ciobanului, nu se clintea din loc până ce acesta nu termina tot ce avea de spus. Apoi, mândru, sărind în sus de bucurie pentru că stăpânul avea încredere în el, se învârtea în jurul stânii, până ce stăpânul se trezea. Câinele avea pe corp multe urme de răni, din luptele cu urşii şi lupii care încercaseră să intre în stână. Toate aceste răni i le vindecase însă ciobanul. Aşa se ajutau unul pe celălalt. Credincios, câinele îşi urma stăpânul peste tot. De multe ori l-a salvat de animalele pădurii, care săreau la om.
Vara, ca şi iarna, dormea la uşa stăpânului, pe pământul gol, şi nimeni nu l-ar fi putut mişca de acolo.
Într-o seară însă, Ursu era tare neliniştit.
― Ce ai, măi Ursulică? îl întrebă stăpânul, mergând să închidă oile.
Dar câinele, oprindu-se din când în când şi ciulind urechile, asculta ceva parcă din depărtare. În loc să se joace ca altădată, începu să sară în sus şi să alerge ca ieşit din minţi, scheunând în jurul ciobanului.
Se ducea în fugă către casa omului, apoi se întorcea şi, ca niciodată, gemea parcă de o durere ascunsă.
― Ce este, măi prietene?îl întrebă stăpânul din nou. Vezi ceva? Auzi ceva? Este vreo primejdie?
Dar Ursu parcă nu avea timp de răspuns. Se ducea, se întorcea şi scheuna în limba lui, de parcă ar fi vrut să vorbească.
― Ce, ai turbat, măi Ursulică, ce ai?
Dar câinele, tot mai neliniştit, luase drumul spre casa omului, se aşeză pe prag şi începu să urle prevestitor.
Când ciobanul se întoarse la casa lui şi voi să intre, Ursu începu să mârâie, să latre la el ca la un stăin şi îi sări în piept, rupându-i haina.
― Ai turbat, măi Ursulică!strigă ciobanul. Ce, nu mă mai cunoşti?
Dar Ursu, hotărât, se aşeză din nou în uşa casei, pregătindu-se să sară iar asupra stăpânului.
La o nouă încercare de a intra în colibă, câinele îi sări de această dată cu toată puterea în piept, prăbuşindu-şi stăpânul la pământ.
― Ai turbat, măi Ursulică, îi spuse cu părere de rău ciobanul. Îmi pare rău, dar trebuie să mă despart de tine. Am fost buni prieteni...
Dar Ursu stătea parcă mai hotărât în pragul casei, urmărind fiecare mişcare a stăpânului său, fără să clipească.
Cu ochii în lacrimi, stăpânul ochi câinele cu arma şi se pregăti să tragă. În acel moment, pământul începu să se cutremure, iar arma ciobanului trimise glonţul în altă direcţie.
Stâncile din vârful muntelui au început să cadă la vale, smulgând brazii din pământ. O stâncă mai mare se prăvăli peste casa omului, făcând ca aceasta să se dărâme cu totul. Nimeni nu ar mai fi putut ieşi de sub dărâmături.
De abia în clipa în care simţi câinele lingându-i mâinile, ciobanul îşi dădu seama de la ce moarte îl salvase prietenul său Ursulică.
― Bravo, măi frate, îi spuse el. De aceea, va să zică, nu m-ai lăsat să intru în casă.
Şi, aplecându-se peste capul câinelui, îl mângâie mult timp, cu recunoştinţă.
www.AnideScoala.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu